Cum arata o zi din sistemul sanitar romanesc?

Groaznic, din punctul de vedere al unui om care nu a avut tangenta cu spitalele. Am auzit pana acum sute de povestioare odioase din unitatile medicale romanesti dar pana acum nu le-am crezut chiar pe toate. Pana cand un om drag mie nu a avut probleme, am trait cu o imagine diferita in minte.
Ieri, un membru al familiei mele s-a dus la spitalul din Botosani cu o durere de spate. Nu parea o chestie grava din moment ce s-a deplasat pe propriile picioare la un banal control. Dupa ce a fost vazuta la prima vedere de catre medici, acestia au conchis ca are hernie de disc dar vroiau si o alta parere. A  doua opinie „avizata” a ajuns la concluzia ca ruda mea are pietre la rinichi. De la primul pana la al doilea control au trecut cateva ore, timp in care pacienta a fost plimbata de la un medic la altul. In cele din urma, cineva mai „breaz” s-a gandit ca daca ii administreaza un Piafen persoanei cu probleme, acesteia ii va trece durerea de spate si va merge fericita acasa. Dupa cateva minute, ruda mea s-a ales cu un atac vascular cerebral soldat cu o pareza pe partea dreapta. Intrati in panica, doctorii i-au spus insotitoarei, o alta ruda, ca pacienta trebuie dusa de urgenta la Iasi, altfel sunt sanse mari ca in urmatoarele 48 ore sa moara.
De la Iasi, cu inima cat un purece am aflat dimineata ca ruda mea are hernie de disc, apoi pietre la rinichi si intr-un final ca va fi adusa cu ambulanta la Spitalul de Neurologie din Iasi, altfel nu scapa cu zile. La un diagnostic atat de dur, normal ca te apuca panica dar speranta iti da puterea sa mergi mai departe. Numai ca, in Romania aceste lucruri nu sunt indeajuns. Trebuie sa existe si o doza de noroc. Ruda mea a fost dusa spre ambulanta la 6 ore distanta de primul control in spital. Insotitoarea nu a fost lasata sa urce in ambulanta pentru ca era impotriva regulilor. 50 lei la sofer si 100 lei la asistent au dovedit ca „regulile sunt facute pentru a fi incalcate”.
Totusi, pacienta nu putea pleca pe targa, cu cearsaful unitatii, asa ca s-au mai platit 100 lei drept garantie pentru „produsul” spitalului. Ca lucrurile sa nu fie atat de simple, pe drumul catre Iasi, soferul a mai cerut 50 lei pentru a nu fi in inferioritate fata de asistent. La randul sau, cadrul medical si-a vandut serviciile cu 50 euro pe saptamana pentru a verifica tensiunea pacientei dupa externare. Ajunsa la Iasi, ruda mea a fost tinuta 2 ore pe un pat din holul triajului. Cazul sau nu era atat de grav fata de altele, iar singurul medic de garda nu putea raspunde la toate solicitarile. Spre seara s-a hotarat internarea pacientei insa, nu se gasea niciun pat liber in saloanele spitalului. Dupa ce s-a rezolvat si acest „mic” amanunt, patul avea un cearsaf plin de sange de la un alt pacient. La insistentele sotiei mele, infiermera aproape jignita in orgoliu a schimbat lenjeria. Spre seara a ajuns si subsemnatul la spital. La prima vedere, aspectul de imbacseala m-a facut sa tresar. Era un mic detaliu neinsemnat. Pentru a va face o idee, inchipuiti-va o incapere cu 6 paturi in care se auzeau numai gemete de durere. Doua batrane necajite imparteau un singur pat iar o alta era hranita de o asistenta, repartizata la mai multe saloane. Un batranel smerit a venit cu mancare la sotie. Aceasta l-a certat ca i-a adus ei toata mancarea si el va face foamea. Cu lacrimi in ochi, batranul se grabea sa prinda trenul in timp ce sotia il implora sa nu o lase mai mult in spital. O ruda a unei alte paciente paralizate isi pregatea patul. Femeia de la tara, isi improvizase un mic asternut pe gresie salonului. Nu plecase de cateva zile din spital iar asistentele pareau ca o cunosc. Cu o veselie dezarmanta a ajutat o batrana sa nu-si inghita limba. Nu era de competenta ei dar i se citea pe chip bucuria ca-si face datoria de om. M-a infiorat apoi, cand ne-a atentionat ca trebuie sa ne pregatim sa cumparam tot, de la perfuzii pana la seringi si restul. Dupa o ora petrecuta in spital, m-am obisnuit cu racnetul disperat al pacientilor. Tipau dupa un ajutor dar nimeni nu le raspundea la apel. Nu condamn de indiferenta „halatele albe”, au o meserie grea. Inteleg ca sunt dezamagiti de sistem si au salarii mici. Dar nu e vina pacientului ca a ajuns acolo. Mai greu le este parintilor, carora li se cer sume de bani pentru a li se trata copiii prin spitale. Aici nu mai inteleg. Parca nu-mi vine sa cred ca oamenii pot fi si de piatra uneori.
Revenind la ruda mea, suntem constienti ca trebuie sa pompam sume de bani, la medic, asistente, infiermere, brancardieri etc. Nu mai conteaza, important este ca ruda mea sa fie sanatoasa. Ramanem cu speranta dar si cu o perceptie diferita fata de viata. Aceasta experienta probabil ca ne va cali dar avem mari dubii in ceea ce priveste viitorul nostru pe taramuri romanesti.

P.S
La 51 ani, ruda mea este pentru prima oara cand se foloseste de serviciile medicale romanesti. Intrebare domnule ministru Cseke Attila, unde s-au dus banii cu care ea a contribuit la bugetul sanatatii? Ati fost de curand prin spitalele romanesti sau sunteti genul de persoana care la prima problema medicala pleaca la Viena? Ce ati facut concret la minister de cand ati preluat functia pentru ca nu se vede nicio ameliorare a sistemului, ba din contra?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s