2011: datoria externă a României. Cine şi cât datorează, care şi când plăteşte

Singurul avantaj major pe care ni l-a lasat regimul socialist a fost absenta datoriei externe. Astăzi datorăm 90 de miliarde de euro, iar partea statului din aceasta datorie e mai mica de o treime. Restul de bani i-am bagat preponderent in comert, creditare, imobiliare.
La intrarea in 2011, România contabiliza obligatii de plata de 90 miliarde euro:

* 18 miliarde euro pe termen scurt (sub un an)
* 72 miliarde euro pe termen mediu si lung.

BNR are o rezerva internationala de 36 miliarde euro, egala cu dublul datoriei scadente in 2011, dar jumatate din datoria ce va trebui achitata in acest deceniu. Nu este nici mult, nici putin, este o pozitie adecvata pentru situatia in care ne aflam.

Imprumuturi facute la milimetru.
Intamplator sau nu, cifra vehiculata pentru acordul preventiv (precautionary in original) ce ar urma sa fie incheiat cu FMI este de 3,6 miliarde euro, adica o zecime din rezerva BNR si o cincime din obligatiile scadente in acest an. Cei 3,6 miliarde de euro din acordul preventinv reprezintă, culmea, exact 3% din PIB-ul estimat la 120 miliarde euro, adica valoarea permisa prin tratatul de la Maastricht. Desigur, n-am folosit virgule, dar nici nu era cazul pentru a avea o imagine de ansamblu a ceea ce se intampla cu finantele Romaniei.

Prima observatie: emisiunea monetara (adica banii care circula acum in piata) e de 50 miliarde lei (si care inseamna -alta coincidenta – 12 miliarde euro) este acoperita arhisuficient cu valuta.

A doua observatie: Datoria publica este numai 18 miliarde de euro din care doar 1,2 miliarde euro cu scadenta in 2011. Deci, nu sunt probleme semnificative nici la serviciul datoriei externe publice. Alte 9 miliarde euro s-au dus in contul BNR printr-o operatiune tehnica de swap ( chiar daca imprumuta valuta, Ministerul Finantelor face plati in lei). 18 si cu 9 fac 27.
63 de miliarde de euro sunt datorie privata

A treia observatie: Datoria privata este de 63 miliarde euro, din care:

* 23 miliarde reprezinta datoriile sectorului bancar
* 40 miliarde euro obligatiile contractate de sectorul real (productie, servicii) al economiei.

Prin urmare, desi comentariile publice se concentreaza pe stat, 70% din imprumuturi au fost luate de sectorul privat, acolo unde volumul este greu de limitat iar  dobanzile nu pot fi urmarite in mod transparent.

A patra observatie: Datoria bancilor este in scadere, de la 26 miliarde euro la finele lui 2009, la 23 de miliarde la finele lui 2010. (La banci, reducerea datoriilor s-a produs exclusiv pe partea de termen scurt, de la 10 miliarde la 6 miliarde euro). Din moment ce detin doar un sfert din datorie, atacurile la adresa bancilor nu sunt rationale. Mai mult, ne place sau nu, fara acele linii de credit din afara, nivelul de trai ar fi fost mai scazut.
Grosul datoriei – in sectorul real

A cincea observatie: sectorul real, cu totul in afara atentiei mass-media, detine grosul datoriilor: 40 de miliarde, din care cu 10 miliarde de euro de plata in 2011, si 30 miliarde euro de plata pe termen mediu si lung. Aici se regaseste cu precadere problema de finantare a deficitului de cont curent al Romaniei.

A sasea observatie: In Cehia, Slovacia, Polonia sau Ungaria banii au fost luati in proportie suficienta pentru productie, care asigura sustenabil intoarcerea banilor. In Romania, la fel ca si in Bulgaria sau tarile baltice, s-a marsat puternic pe comert, creditare si imobiliare, zonele cele mai afectate de criza.

A saptea observatie: Doar pentru a pastra actualul nivel al datoriei ( a lua bani cu imprumut pentru a plati datoriile scadente, in conditiile deficitului bugetar cronic), statul roman cheltuie peste 1% din PIB iar sectorul privat ar trebui sa piarda din eventualul surplus rezultat din activitate peste 2% din PIB.

Si doua concluzii

Concluzia 1 : Si daca i s-ar da bani sa creasca datoria externa, Romania ar face mai bine sa se limiteze la cheltuielile pe care si le poate permite. Desi sunt tari occidentale cu datorii de peste 60% din PIB, limita impusa de Maastricht,  dobanzile pe care le platim noi ne duc spre o limita de siguranta de 30% ( Argentina a intrat in incapacitate de plata fara criza mondiala si sub 40%).

Concluzia 2: Si daca ar veni bani externi pentru productie si infrastructura, rezultatul net trebuie sa tina cont cat din rezultatele obtinute mai ramane  (daca mai ramane) in tara.

Sunt bune si cresterea economica de moment si locurile de munca noi, dar nu cu pretul amanetarii viitorului, cu plata impusa copiilor nostri.

Sursa: cursdeguvernare.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s